Cum ştii că faci bine ceea ce faci? Cu toţii avem zilnic dilema asta. În fiecare moment facem alegeri. Cum ştim însă că sunt bune? Bune, pentru cine? Răspunsul l-am primit astăzi de la un artist. ,,Indiferent ce faci, trebuie să fii sincer, să fii tu, să-ţi trăieşti experienţa vieţii!” Cu alte cuvinte să-ţi asculţi muzica din inimă. Prea poetic, prea romantic, prea din altă epocă! Indiferent de vorbe, fiecare dintre noi are un slogan după care se ghidează în viaţă.
Rodica şi Laurenţiu Gondiu, doi artişti născuţi la Chişinău, au ştiut dintotdeauna că vor să facă muzică. Astăzi au concerte în toată lumea. O chitară, un flaut clasic şi un esraj îmbogăţite de varietatea percuţiilor, o formulă inedită care debordează prin sonoritatea proprie datorită condimentului timbral exotic. Ei sunt Aud Band. Nu sunt vedete. Starul trupei este instrumentul, mai precis esrajul.
Auzeam tot timpul muzică de orchestră undeva în interiorul meu
Când aţi ştiut că vreţi să faceţi muzică?
RODICA : Tatăl meu a făcut conservatorul, dar era regizor la televiziune şi pe lângă televiziune tot timpul a avut un cor. Acum predă în şcoli. Eu aflându-mă în mediul acesta. Pe la trei ani am început să apăs pe clape, iar prima piesă pe care am compus-o a fost Furtuna. Cântam la pian şi tata mă lua la repetiţii pentru că le spuneam când se falsează, aveam auzul foarte bun. Auzeam tot timpul muzică de orchestră undeva în interiorul meu. Mergeam cu troleibusul şi auzeam muzică.
LAURENTIU: Mai întâi te chinuie părinţii. Te trimit cu vioara în alt capăt al oraşului, la o şcoală muzicală. Şi când toţi copii joacă fotbal, tu umbli cu vioara în cutie. Aşa că de multe ori te opreşti şi tu şi pui cutia pe post de bară la poartă…
Să înţeleg că te-au chinuit părinţii?
L: Cred că pe mulţi copii care fac muzică… Aşa începe…
De la ce vârstă ?
L: Nu ştiu dacă aveam 7 ani. Nu aveam…
Părinţii făceau muzică?
L: Tata este un bun muzician, deşi nu are studii muzicale. El este un autodidact, adică a prins de la unul de la altul.
R: La el în formaţie cânta una dintre vedetele muzicii de stradă din Moldova. El cânta la fagot.
L: Era o modă la un moment dat în Republica Moldova. Cu cât erau mai mulţi muzicieni în formaţie, cu atât primeau mai mulţi bani la nunţi. Tata scotea fagotul, iar ţăranul zicea: ,,Wow, cum arată!”
R: El este un showman. Şi acum cântă. Dacă şi-ar fi scos un CD ar fi avut mare succes. Are o transmisie fantastică. La petreceri îşi lua acordeonul şi toată lumea se ridica în picioare.
De la el ai moştenit talenutul, el este cel care te inspiră. Totuşi n-ai rămas la instrumentul ales de tatăl tău pentru tine.
L: Am făcut vioară, apoi pian, iar când eram la Colegiul de Muzică ştiam deja că vreau să compun. La 13-14 ani compuneam. Dar şi eu sunt parţial autodidact. Aveam un prieten, care acum este în Canada şi care era excepţional în armonie, am învăţat foarte multe de la el. Dacă asculta prima data o piesă de jazz era în stare să o reproducă apoi la pian. Şi eu îl întrebam: Cum faci tu asta? Aşa a început totul.
Indiferent ce faci, trebuie să fii sincer, să fii tu. Să-ţi trăieşti experienţa vieţii!
R: Noi doi ne-am cunoscut înainte de a ne cunoaşte, dacă pot spune aşa. Am fost vecini de săli de studiu fără să ştim. Eu învăţam la pian şi el la vioară, la aceeaşi oră, la aceeaşi şcoală, la acelaşi etaj, fără să ne cunoaştem. Mi-a povestit Laurenţiu, mult mai târziu, că într-o zi profesoara lui i-a arătat pe hol o fetiţă care făcea tumbe. Eu eram foarte pasionată de acrobatică şi în pauze făceam roata, sfoara… Ulterior ne-am întâlnit în adolescenţă. Eram pasionaţi de aceleaşi lucruri. Mă regăseam în el. În el mi-am găsit confirmarea ideilor mele despre muzică, despre viaţă.
În prezent formaţi Aud Band, o trupă cu un repertoriu propriu variat de la muzică de film, chill out, jazz, etno rock, folk până la teatru de revistă. Iar piesa de rezistenţă în tot acest ansambu este un instrument exotic: esrajul.
R: Când am ţinut prima dacă un esraj în mână am ştiut că eu vreau instrumentul ăsta. Şi am început să visez, să vreau instrumentul acesta. Am plecat în Norvegia cu ocazia unei competiţii sportive, eu am alergat mult timp la maraton. Şi acolo am primit un esraj cadou de la nişte prieteni. Instrumentul… nu puteai cânta la el. Era fără corzi. Un prieten muzician a reuşit să-l reconstruiască şi practic esrajul acesta are a doua viaţă. Imediat au început să apară oferte. Au venit nişte fete de la Moscova şi am început să plec în turnee. Datorită acestui instrument am călătorit foarte mult. De la Marea Japoniei până la Marea Nordului. Esajul se potriveşte foarte bine pe muzica noastră românească, dar şi pentru muzică de teatru, de film.
Muzica voastră s-a bucurat de succes în serialul “17 sau o poveste pentru destin”.
L: Dincolo de poemele mele simfonice, care au o anumită structură, mi-am propus să fac muzică pentru producţiile mari. Am văzut că scriu foarte uşor. Dacă un regizor începe să-mi povestească ideea filmului, la mine porneşte deja muzica. Aşa s-a întâmplat şi cu muzica pentru serialul “17 sau o poveste pentru destin”. Indiferent ce faci, trebuie să fii sincer, să fii tu. Să-ţi trăieşti experienţa vieţii!