Ieri mă sună un amic şi îmi zice, istovit de atâta timp petrecut în faţa calculatorului – programatorii încă au treabă, nu doar medicii şi asistentele – ,,Pff! Gata, e weekend!”
Weekend. Timp de 12 ani n-am înţeles pe deplin semnificaţia acestui cuvânt. Fie că mă trezeam cu noaptea în cap, la 4:00, pentru că trebuia să pregătesc jurnalul de ora 7:00, fie că stăteam istovită în pat până la amiază pentru că urma să intru în tura de seară, zilele de weekend erau de cele mai multe ori unele obişnuite. Cafea, mic dejun – sărim peste, în cel mai bun caz un iaurt la pachet; 30 de minute în maşină – uneori chiar o oră jumătate, în funcţie de ora de plecare; Christoph Mae îmi răsuna în boxe mai ales dimineaţa, ca să mă pot trezi – de multe ori ajungeam la redacţie şi nu ştiam exact când am ajuns de la Crângaşi la Arcul de Triumf. Nu ştiu de ce, în momentul acesta îmi vine în minte o imagini sinistră, ce e drept nu singura trăită în regim de braking news. Era trecut de 4.30, trec de la muzica de înviorare la ştirile de pe RRA, să fiu în temă cu ce s-a mai întâmplat peste noapte. N-apuc bine să rotesc butonul radioului că un stol de ciori vin grămadă spre Casa Presei, din toate părţile. Ziua se îngâna cu noaptea, nu era nici lumină, nici întuneric. În liniştea deplină se auzea doar croncănitul păsărilor. Un fior m-a trecut pe şira spinării şi am avut un sentiment de panică. În difuzoare colegii de la matinal anunţau că un şofer de tir a intrat în mulţimea adunată pe faleza de la Nisa. Niciodată n-am trăit o aşa sincronizare. Mi s-a părut ceva ireal, o scenă dintr-un film.
Weekend. Patru ani mai târziu, o scenă dintr-un film de weekend, My Secret Terrius, devine realitate peste noapte. Nu vreau să ştiu cum este acum în redacţii, câtă agitaţie, câte imagini pe care n-ai vrea să le vezi, câte informaţii pe care n-ai vrea să le auzi, câte situaţii fără ieşire trebuie să prezinţi, câte cuvinte care descriu disperarea, panica, neputinţa trebuie să foloseşti. De multe ori exista microbul ,,Să dăm primii!”, nu că ne plăceau veştile proaste – pentru că de cele mai multe ori evenimentele negative sunt cele care devin ştiri, nu altele – ci pentru a demonstra că echipa ta e cea mai bună, că suntem competitivi, capabili să furnizăm informaţii de interes public în cel mai scurt timp. Nu o dată am fost puşi, în viaţa asta, în situaţia de a demonstra că putem, că ştim, că suntem capabili, că suntem cei mai buni, că ne pasă… Nu ştiu de câte ori a contat, dar ne-am lăsat purtaţi în vâltoarea asta. Iar jurnalismul este o meserie care te obligă să demonstrezi zilnic câte ceva. O atitudine necesară atât în redacţie, cât şi pe teren ori la capătul firului pe care îl încinzi cu atâtea apeluri în căutarea unor informaţii. Şi nu e singura meserie care o cere. Nu cred că e cineva care poate spune că nu s-a simţit obligat să dovedească, să demonstreze că e cel mai bun, că se pricepe, că deţine controlul. Cu toate că certitudinea e o iluzie.
Weekend. Iluzie sau nu toţi tânjim după siguranţă. Cu toţii vrem să fim înconjuraţi de oameni în care să putem avea încredere. Viaţa are însă regulile ei şi nu ni-i scoate în cale doar pe aceştia. Probabil ne-am plictisi. Nu de puţine ori mi-am dorit un weekend prelungit, la nesfârşit dacă se poate… Şi uite că se întâmplă, însă nu asta am visat. Nici nu-mi aduc aminte când am avut 14 zile libere legate în ultimii 12 ani. Am avut oare? Cred că de două ori, dar au fost ocazii speciale – atât de speciale încât s-au compensat cu tot atâtea zile lucrate fără încetare. În ciuda oboselii, mă simţeam purtată de adrenalină. Majoritatea jurnaliştilor rămân jurnalişti pentru că asta sunt, pentru că încă mai cred că pot schimba ceva, nu pentru salariul, de cele mai multe ori derizoriu, încasat la final de lună. Nu contează nici că au restanţe la întreţinere, nici că le ajung cu greu banii de chirie şi nu vorbesc de figuri cunoscute, ci de reporteri, redactori, documentarişti, cameramani, editori de montaj, de oamenii din spate despre care puţini vorbesc.
Fără weeked. În vremea uceniciei mele aveam o vorbă: ,,Suntem nişte trepăduşi!” Era o reacţie vehementă, pe care o aveam încă de atunci împotriva sarcinilor trasate fără drept de apel ori a subiectelor de interes zonal trecute cu vederea doar pentru că nu prezentau interes pentru politica editorială. În momentul în care îmi era limitată creativitatea mi se rupea filmul, dar ca să pot să progresez şi să fiu ce sunt astăzi am fost mai întâi trepăduş.
Împărţeam biroul cu o echipă formidabilă: un editor, un producător, un prezentator şi doi invitaţi permanenţi care îşi disputau întâietatea în funcţie de natura subiectelor zilei. Echipa de şoc, dar şi de show, în sensul profesionist al cuvântului, era tandemul editor-prezentator. Puneau ideile pe hârtie apoi ieşeau cu ele la atac. Se contrau la baionetă, scriau, rescriau, iar dezbăteau, între timp mai apărea o informaţie nouă, se schimba abordarea generală, se schimbau întrebările, se schimbau capetele video, iar ca un făcut editorialul – prezentarea făcută la debut de emisiune – era gata de obicei cu cinci minute înainte de intrarea în emisie. Tunete şi fulgere, îmbrăţişări şi încurajări, dragoste cu năbădăi – deşi nu era cazul fiind vorba de două doamne.
Într-un astfel de context mi-a ieşit pe gură trepăduşul. Un cuvânt care le-a stârnit un zâmbet în conţul gurii, o privire cu subînţeles, o apreciere încă nerostită, dar simţită. Un cuvânt ce le-a făcut să zâmbească şi mai mult la finalul emisiunii, când au depus armele şi au savurat victoria. Am admirat întotdeauna felul dibace de a pune întrebările – o calitate pe care ar trebui să o aibă orice prezentator, argumentele bine structurate – aici vinovat era omul din umbră, editorul. Fascinant, pentru mine, era că niciun invitat – cu prea puţine excepţii – nu se ridica de pe scaun fără să dea ştirea, cum spuneam noi. De la astfel de oameni am învăţat să mă fac auzită, să îmi spun părerea. Aşa că am continuat să o fac şi atunci când ştiam că nu voi fi ascultată. Nu de puţine ori mi s-a spus că sunt prea directă. Îmi place să fiu sinceră şi vulnerabilă în acelaşi timp cu cei pe care îi stimez, care mă inspiră, care îmi arată o viziune diferită de cea deja creată în mintea mea, care mă ajută astfel să evoluez.
Weekend. Sunt recunoscătoare pentru zilele de weekend în redacţie, sunt recunoscătoare pentru sărbătorile naţionale în care am scris despre oameni ce ne-au făcut cinste, sunt recunoscătoare pentru alegerile urmărite ore în şir, declaraţii, exit-poluri, proteste la parlament ori la guvern, mitinguri. Sunt recunoscătoare pentru şansa de a vedea o lume ce pentru mulţi rămâne una nevăzută.
Şi când mă gândesc că totul a început cu: ,,Doamenlor şi domnilor, ştiri pe scurt!” Primul jurnal de ştiri înregistrat de pe televizor cu primul meu reportofon, cu casetă. Se întâmpla în şcoala generală când pe ecrane vedeam doar TVR 1 şi TVR 2. Pe primul canal urmăream ştirile, Teleenciclopedia şi desenele animate, iar pe cel de-al doilea ,,Celeste”, un serial argentinian pentru adolescenţi, o oportunitate să înveţi o limbă străină, printre altele. Dar nu m-a fascinat viaţa de actor, deşi jucam în toate piesele de teatru de la şcoală, ci cuvintele magice rostite de un prezentator de ştiri, devenit ulterior celebru: ,,Doamnelor şi domnilor, ştiri pe scurt!” Nu ne-am întâlnit niciodată faţă în faţă, deşi la un moment dat a venit în redacţie cu un golden terrier – sper să nu mă înşele memoria pentru că nu prea eram atentă la câine – a stat de vorbă cu o fostă colegă, iar eu mi-am văzut de treabă. Nu ştie că datoriă lui am îmbrăţişat cariera de jurnalist, ştie în schimb că-i apreciez postările şi cred că ar trebui să se apuce de scris, dacă nu a făcut-o deja.
Weekend. Şi încă am inspiraţie.
