E duminică după-amiază. Niciun glas de copil nu răsună pe uliţă. Doar vântul mişcă alene câte o frunză în vârf de copac. Pe strada prăfuită, un câine cu limba de doi coţi caută să se adăpostească de arşiţă, la umbra unui măceş. În vremea copilăriei bunicii strada vuia de chiote şi scârţâit de vioară. Lumea ieşea la horă. Nimeni nu rata acordurile lui Ilie Lăutarul. Astăzi fiii satului sunt plecaţi în ţări străine să se căpătuiască. Unii s-au întors la obşte, au dărâmat casele bătrâneşti şi şi-au ridicat vile. Au săpat puţuri, şi-au instalat hidrofoare să trăiască acasă, aşa cum au făcut-o în ultimii ani peste hotare. Dar pentru că traiul din ţară nu este nici pe departe ca cel din afară, au renunţat la familii şi au plecat din nou în pribegie, lăsând în urma lor: peisajele patriei, aerul curat de la ţară şi tihna pe care ţi-o dă liniştea sufletească.
Ilie şi Aristiţa Iboiu, un inginer şi o asistentă medicală, ajunşi acum în pragul pensiei se încăpăţânează să păstreze vii valorile naţionale, tradiţia, dar mai ales spiritul bunicilor. Cei doi soţi au o căsuţă bătrânească în Drăcşani, judeţul Teleorman şi deşi au avut ocazia să o vândă, amintirile nu i-au lăsat.
Eu sunt un om sentimental. Am iubit locurile astea. Uite aici învăţam noaptea înainte să dau la facultate, iar părinţii mei dormeau pe prispă. Sunt nişte amintiri. Pe mine m-ar durea sufletul să trec pe lângă casa părinţilor mei şi să nu pot să intru în curte, îmi explică Ilie cu vocea tremurândă.
Cu fondurile strânse de-a lungul anilor pe principiul învăţat de la bătrâni: un ban pus de o parte pentru zile negre, cei doi soţi s-au apucat să renoveze căsuţa bunicilor. Şi nu oricum, ci păsrând specificul tradiţional.
Eu n-am dat cu glet aici. Am zis să fie aşa cu zdroboroanţe cum e la ţară. Casa este de paiantă. Noi doar am făcut subturnare cu beton armat, aşa că nu stă doar pe parii de salcâm, ci are o fundaţie solidă. Dar n-am vrut să dau cu glet. Am dat cu nisip amestecat cu var. Şi vezi ce răcoare şi plăcut este aici pe căldura asta!
Casa a fost construită în 1936 de bunicul inginerului Iboiu. Şi după cum îi spune şi numele, bătrânul era înstărit: avea care cu boi şi hectare întregi de pământ. Iubea munca la câmp, acordurile de vioară şi apusul de soare văzut de pe prispa casei sau din căpiţa cu fân. Tihna acestui Moromete de pe valea pârâului Burdea a fost spulberată însă de colectivizare.
Le-a luat boii din curte, utilajele, pământul de la câmp a trecut în proprietatea statului, tot ce le-a mai rămas a fost casa asta, cu tot ce aveau în ea. Uite, asta este lada de zestre de la soacra mea şi velinţa asta cusută cu acul. Bărbatul meu a vrut să-i agăţ pe perete şervete, aşa cum avea pe vremuri bunica. Şi-a cumpărat de la târg chiar şi ulcioare pentru vin. Când vin copiii de la oraş să facă grătar în curte, scoate vinul din butoi şi-l pune pe masă în ulcioare de lut să stea rece.
Povesteşte cu drag Aristiţa, în timp ce Ilie caută după sobă poze vechi înrămate cu bunicul, bunica, fraţii săi, dar şi câteva de la propria nuntă. Printre tablourile vechi găseşte şi două icoane: una cu Maica Domului, alta cu Sf. Gheorghe în timp ce ucide balaurul. Amintirile îl copleşesc:
Aici era corlata, (n.r. o poliță construită în jurul cuptorului pe care se țin vase de bucătărie), unde ne cocea mama boabe de porumb, iarna. Aici era o ferestuică. Am astupat-o. Era construită între camere astfel încât bătrânii care dormeau alături să vadă când fată oile pe care le ţineau în casă.
Copilul de ieri, bunicul de azi are tolba plină cu poveşti şi are şi cui să le spună. Nepoţii vin în fiecare weekend la ţară nerăbdători să asculte peripeţiile bunicului din tinereţe, să mănânce struguri direct de pe viţă, să se plimbe cu calul sau să culeagă flori de câmp. Timpul are alt ritm la ţară.
