Nu aveam curent tot timpul, nici apă. Când ştiam că dau drumul la robinet trebuia să amânam cursurile să mergem acasă cu toţii să ne spălăm. Este imaginea Priştinei de după războiul din martie 1999; când 1200 de avioane de vânătoare NATO au atacat mii de ținte din întreaga Iugoslavie, iar 2200 de civili au fost ucişi în urma raidurilor aeriene. Bombardamentele în Kosovo au durat 78 de zile.
Era armată peste tot. Oamenii erau foarte trişti. Mulţi dintre ei îşi pierduseră familiile în război, alţii nu mai aveau unde să locuiască. Cei care aveau posibilităţi financiare plecaseră de mult în Serbia, unde aveau case, apartamente, iar săracii au rămas în Kosovo. Era foarte trist!
Îşi aminteşte Danijela Moldoveanu, o tânără absolventă de faculate care decisese să-şi pună cunoştinţele în slujba patriei. Danijela lucra ca translator pentru o organizaţie nonguvernamentală franceză care demarase un program de reconstrucţie socială în Kosovo.
Eu am terminat facultatea chiar în ziua în care a început bombardamentul, pe 24 martie 1999. N-am stat în Priştina în timpul raidurilor, m-am retras în oraşul părinţilor mei, pe teritoriul Serbiei de astăzi, dar după război am vrut să-mi ajut semenii, care treceau printr-o perioadă extrem de dificilă, povesteşte cu emoţie în glas Danijela.
De atunci au trecut 17 ani, iar curajoasa sârboaică a ajuns între timp în România. S-a căsătorit cu un poliţist român, aflat şi el în misiune în Kosovo, în perioada de după război, iar acum este profesoară la Institutul Francez din Bucureşti. Danijela s-a acomodat greu în România, fără prieteni, rude şi mai ales fără să cunoască limba. În plus, spune ea, a trebuit să facă faţă şi unor mentalităţi diferite.
Sârbii ţin mai mult la valorile naţionale decât românii. La noi, atunci când un sportiv câştigă o medalie este aşteptat de mii şi mii de oameni la aeroport. Este oraşul plin. Pe terasa primăriei din Belgrad se strâng 10 mii de oameni. Aşa ceva n-am văzut în România. În România, dacă au câştigat îi lăudăm, dacă au pierdut hai să-i scuipăm! Vă dau un alt exemplu. La Belgrad dacă sunt demonstraţii şi ies 200 de oameni în stradă, alţi 500 li se alătură, chiar dacă nu ştiu de ce protestează. Aici, după toate cazurile şi cu spitalele şi cu… au ieşit cinci amărâţi în stradă. S-a aşteptat Colectiv ca să iasă lumea în stradă.
Nu era însă prima dată când profesoara de franceză lăsa în urmă prieteni, cunoştinţe, locuri. Danijela Moldoveanu s-a născut în Franţa, din părinţi sârbi, plecaţi la muncă peste hotare. Pe când avea 12 ani familia a decis însă că este vremea să se întoarcă în ţara natală.
Pentru mine a fost un şoc foarte mare, pentru că am intrat în clasa a şaptea şi nu ştiam să citesc, nu ştiam să scriu. Vorbeam limba sârbă, dar făceam foarte multe dezacorduri. Ştiam să înjur foarte bine, dar asta nu m-a ajutat deloc la şcoală şi când am aterizat în clasa a şaptea nu înţelegeam întrebările profesorilor, nu puteam să le răspund. Nu deschideam gura fără ca ceilalţi colegi să râdă de mine. Şi atunci a fost momentul în care am decis că o să mă fac profesoară şi o să-i ajut pe alţi copii ca mine să înveţe. Şi pentru că practic limba mea maternă era limba franceză, am decis să fiu profesoară de franceză.
De atunci Danijela face doar ceea ce iubeşte mai mult: vorbeşte în fiecare zi în limba sa ,,maternă” şi îi ajută pe alţii să o înveţe. În ciuda pasiunii sale pentru graiul din hexagon, dar şi pentru cultura franceză, Danijela s-a întors în tărâmul copilăriei când avea 32 de ani, era căsătorită şi avea la rândul ei un copil. Totul, din cauza embargoului impus sârbilor după războiul din Kosovo.
M-am întors în Franţa 20 de ani mai târziu. A fost foarte emoţionant pentru mine. Ţin minte că am întrebat pe cineva cum să ajung la Lure, orăşelul unde m-am născut, undeva în estul Franţei. Iar tânărul care ezita să-mi răspundă la întrebare zice către prietenii lui: « Ah, ce îmi place când vin ţăranii ăştia din provincie !…» Şi eu eram… A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit. Soţul meu era deja roşu de ruşine… Dar eu tot insistam: «Credeţi că sunt franţuzoaică? Nu sunt franţuzoaică ! Păi, am crezut că sunteţi! »
După mulţi ani de călătorii între state, pentru Danijela acasă înseamnă România. De 10 ani locuieşte în Bucureşti şi îşi dedică timpul profesiei pe care o face cu atâta pasiune.
