Zâmbet de copil

Ce e mai frumos în viața aceasta decât un zâmbet de copil. Un chip inocent, sincer, care te privește cu ochii sufletului. Își pune în tine toată încrederea că îl vei ajuta să descopere cine este și de unde vine. La schimb îți oferă talentul, dăruirea, pasiunea, dorința sa de a explora, de a cunoaște. Ce altceva își mai poate dori un mentor? Astăzi vă spun povestea unor copii minunați, fascinați de muzică, dans și tradiții. Este vorba despre Ansamblul folcloric ,,Fluierașii din Dobrotești” înființat inițial în anii `80 și renăscut de câțiva ani din pasiunea învățătoarei Milica Gherghe pentru dansul tradițional românesc.

,,Doamna învățătoare s-a ocupat de dansuri de când eram eu elevă. Costumele copiilor sunt autentice, predate din generație în generație. Una dintre fetițe poartă vesta mea, de când eram elevă,” povestește cu emoție în glas Reli Al Qeisi directoarea școlii din localitate.

Ea este Teodora, are 8 ani și adoră să cânte. Prima dată a venit la repetiții cu bunicul. Tot el a învățat-o și primele acorduri. Rapsod popular îndrăgostit de muzica străveche, Nicu Grama este unul dintre membrii vechiului ansamblu. Pasiunea pentru cântec a transmis-o peste generații Teodorei, care visează să fie actriță și cântăreață. Bunicul o vede deja la Conservator. Dar fiecare vis cu timpul lui. Anul acesta Teodora are o singură dorință: să-i aducă Moș Crăciun o păpușă-bebe.

Sunt însă și copii care nu visează la jucăriile pe care le-ar putea găsi în dimineața de Crăciun sub brad. Îmi doresc sănătate, voință, să fiu sănătos și să ajung cineva. Sunt dorințele unui copil de numai 9 ani. Robert este în clasa a treia. Mai are doi frați acasă, iar părinții fac eforturi deosebite să îl trimită la școală. Bucuria lui cea mai mare este să cânte la fluier, iar mentorii săi spun că este foarte talentat. Robert a văzut pentru prima dată un instrument de suflat la școală, la o serbare la care fuseseră invitați câțiva bătrâni ai satului. De atunci nu lipsește de la nicio repetiție.

În fiecare weekend cei mici se adună în muzeul școlii unde repetă și se pregătesc pentru serbări, consursuri. Acum pun în scenă spectacolul pentru noaptea de Ajun. Într-un spațiu autentic, special amenajat de învățătoarea Milica Gherghe: copii, adulți și vârstnici se strâng ca pe vremuri la șezătoare.

Am amenajat acest muzeu în 2013. Totul a pornit după ce am descoperit că elevii nu știu al doilea sens al cuvântului război. Toți îmi dădeau sinonime precum: luptă, bătălie. Măi, dar alt sens? Nimeni nu văzuse vreodată un război de țesut. În mintea mea s-a înfiripat atunci ideea să deschid un muzeu, mai ales că în trecut bunicile noastre practicau meșteșugul acesta.

Iarna la gura sobei se țeseau covoare, se coseau ii, dar se spuneau și povești, se cântau doine. La repetiții, copiii încearcă să creeze atmosfera de altă dată. Printre cântece și dansuri populare s-a strecurat și o poezie semnată de scriitorul și poetul Zaharia Stancu, născut în urmă cu un secol în localitatea Salcia la doar 50 de kilometri de Dobrotești.

Foto: Cosmin Irimia

Fericirea!…

Fericirea e o pasăre.
Dar nu o pasăre ca oricare alta
Ci o pasăre plăsmuita din pulbere de aur.
Pasărea aceasta
Vine de undeva, de departe,
Vine și ți se așază pe umăr,
Pe umărul stâng.
Deasupra inimii
Ți se așază pasărea fericirii.

N-o vezi,
O simți numai.
Iar dacă vrei s-o prinzi
Nu poți s-o prinzi
Nici cu mâna,
Nici cu lanțul,
Cu niciun fel de capcană
Nu poți s-o prinzi.

Uneori pasărea fericirii
Îți stă pe umăr mai mult,
Alteori mai puțin
Și când îi vine ei să plece, pleacă.
Zboară și se pierde în văzduh,
Poate chiar se topește în văzduh,
Nu știe nimeni.

Zaharia Stancu